Le aduceam buchete de flori de liliac bătut și lalele, uneori bujori, dar în boboc abia crăpat. Cu douăzeci de ani în urmă, de 9 mai bujorii încă nu erau înfloriți. Azi liliacul e aproape scuturat, bujorii prind a se scutura și ei, sunt câți vrei și de care vrei, dar nu mai ai cui îi aduce. EI, ADEVĂRAȚII, au rămas puțini.
Recitam poezii la monument, Cămașele de Grigore Vieru. Cântam cântecul cela al lui Nicolae Sulac, care rupe bucăți din tine, despre copiii care, așteptându-l pe tata să vină de la război, să le aducă de mâncare, au găsit-o și pe mama moartă. Tot de foame, boală și de frig.
Războiul ăsta n-a fost niciodată al liderilor politici, nici al monstrului Hitler cu schizofrenia lui și nici al maniacului de Stalin. El a fost al oamenilor care l-au dus pe umeri, în burtă, în infecțiile lor pulmonare, în cangrene, în pustiul din ochii copiilor rămași orfani de mamă și de tată, în avitaminoze și rahitisme, în coșmaruri și traume nevăzute cărate cu ei toată viața. Războiul a fost întotdeauna doar al oamenilor de pe front, din momentul în care li se turna spirt în ploscă și erau împinși pe la spate spre linia întâia, să șocheze inamicul prin număr, prin urletul sălbatic la limită cu nebunia вперёд за Сталина, aruncându-se pe ambrazura tancului, despuiați și cu un ciot de furcă în mână. Se zice că în ultimul an, aproape de acel День Великой Победы la front erau luați și băiețeii de 14 ani. Cum să nu rămâi великий în ochii dușmanului, când pentru tătuca Stalin se duc să moară ”de bună voie” până și copiii?
La monument veneau toți veteranii din toate războaiele prin care au trecut feciorii Moldovei. Pentru că războiul e război și durerea pierderii e mereu aceeași. Moș Gavril era cel mai bătrân veteran din sat. Moș Gavril aduna în fiecare an cele mai multe flori și cele mai frumoase. Căruntețea lui, fața ceea mică, ochii de copil, cuminți și resemnați, mereu plecați în jos, pașii mărunței, mustața îngijită și pieptănătura proaspătă … îl înconjurau cu aerul de sfânt și de Bunel. Pentru el te trezeai singurel dis-de-dimineață să rupi liliacul cel mai proaspăt și narcisele cele mai mășcate. Apoi Moș Gavril stătea pe unul dintre scaunele înșirate înaintea monumentului pentru toți eroii tuturor războaielor, alături de văduvele eroilor căzuți în războiul din Afganistan, alături de …nu, veteranii din războiul de pe Nistru nu se așezau pe scaunele celea. Ei stăteau în picioare, undeva mai în spate ori după gardul monumentului. Ori nu veneau deloc la monument, deși erau aștetați. Și scaune erau puse și pentru ei. Întotdeauna am avut sentimentul că anume lor, veteranilor din Transnistria, le era rușine. Nu înțelegeam de ce sau de cine, dar simțeam asta. O vedeam pe chipurile lor, pe felul în care mușcau țigara când se adunau la vorbă în așteptarea ceremoniei din preajma monumentului.
Azi mi-am amintit de sentimentul ăsta. L-am simțit iar ca în copilărie, crud, provocator și cu un val de jale nemărginită pentru EI, cei AVEVĂRAȚI, cuminți, mărunței și BĂTRÂNI.
Două mii optsprezece minus o mie nouă sute patruzeci și cinci fac șaptezeci și trei. Plus paisprezece, cel puțin, fac opzeci și șapte. În mare parte însă EI au acum peste nouăzeci de ani. Sunt atât de puțini! Atât de mici, albi, strângându-și lacrimile în mâinile tremurânde, cu batistele spălăcite și boțite. Mi-au revenit în minte Moș Gavril și tovarășii lui de front care au murit demult. Mi-au revenit când am văzut purtătorii de costume de la Pierre Cardin mâncând hrișcă în PMAN de ”Ziua Victoriei și a Europei”. Iar în jur numai lume bună și frumoasă, care în haine verzui de front, care în ii și cămașe naționale, care fluturând tricolorul, care drapelul UE. Dar toți TINERI și SĂRBĂTORIND ceva. Nu contează ce. Diseară vor fi saliuturi iar, de Ziua Victoriei și a Europei, și vom cânta și vom ține speechuri motivaționale cu tremur în voce, imitând accentul bucureștean și o dicție străină, da’ cu impact! Gândim gestaltic, fenomenologic, jmecher. Cu curu-n două luntri și fără gram de rușine, în puii mei.
P.S. Ziua Europei e strâns legată de contextul semnării declarației Shuman. Despre contextul geopolitic, istoric, etic și nu numai al ”Marele Război pentru Apărarea Patriei” citiți în acest articol splendid semnat de Octavian Țîcu. Citiți și-apoi decideți ce vreți ”să sărbătoriți” azi la o hrișcă, un șașlîk ș-o pivă.
Ana Trifan 